fbpx

Angela Ciobanu

Angela Ciobanu

Angela Ciobanu 1021 680 Dautor

Autor Angela Ciobanu
Angi Ciobanu este o prezenţă discretă la o primă întâlnire. Însă pe masura ce discuţi cu ea, realizezi ca vrea sa sfideze regulile. Se reinventează conştiincios. Nu pentru că s-a plictisit de ceea ce face, sau pentru că actuala ei meserie nu mai este profitabilă ci din contră, pentru că doreşte mai mult. Vrea să ştie ce poate face ea, ca şi creator. Până recent nu era decat arhitect. Acum este mândră că a învăţat cum se fac bijuteriile. Şi vrea să persevereze în domeniu. Extins Bijuterie Contemporană a aflat cine este cu adevarat câştigătoarea premiului pentru cel mai bun debut în cadrul ediţiei cu numărul 4 a târgului Autor.
Eşti arhitect. Cum ajunge un architect să se apuce de bijuterii? Ce te inspiră? Forma, texturile, metalul preţios şi prelucrarea lui, o idee ce devine necesar să se materializeze?
Când m-am hotărât să fac bijuterie, nu m-am gândit la acest lucru ca la o trecere spre altceva, complet diferit. Văd în bijuterie o extensie a meseriei pentru care m-am format, ce implică o schimbare de scară şi o mai mare atenţie asupra detaliilor. Bijuteria îmi oferă în plus chiar asta, privilegiul de a-mi materializa singură ideile. Toate datele si imaginile pe care le-am înregistrat în timp, conştient sau nu, devin automat surse de inspiraţie. Nu aş putea numi nimic punctual. Ideile pe care mi le extrag din acest cumul îşi urmează, din punctul meu de vedere, acelaşi tip de parcurs de la concept la proiectul final, atât în bijuterie cât şi în arhitectură. Mijloacele prin care se realizează acest parcurs sunt cele care difera.
Cum ajungi de la concept la forma finala? Desenzi schiţa bijuteriilor şi abia apoi începi să le modelezi?
La început aveam desene foarte elaborate ale bijuteriilor pe care urma să le lucrez, erau manieriste chiar. Pe măsură ce am acumulat mai multe cunoştinţe tehnice, desenele au început să se simplifice. Acum desenez rapid schiţe, şi utilizez desenul elaborat doar acolo unde este necesar, pentru prezentarea făcută unui client, de exemplu. Uneori schiţa iniţială se poate modifica parţial pe parcursul transpunerii desenului în realitate, pentru că este firesc să existe un dialog continuu între cel care gândeşte şi lucrează un obiect, şi materialul din care obiectul respectiv este alcătuit, între idee şi materia din care ea capătă formă.
Care este tipul de bijuterie pe care o preferi? Să fie colierul, inelul, brăţara?
 
Imi plac foarte mult cerceii, pentru că încadrează şi evidenţiază figura celei (sau celui) care îi poartă şi pentru că ei sunt integraţi corpului uman printr-o relaţie aparte,  privilegiată, de care nicio altă bijuterie nu se bucură. Îmi place să port cercei şi îmi place să îi văd purtaţi. Am început să mă apropii de bijuterie desenând foarte multi cercei. Pe măsura ce desenam, mi-am dat seama că pe de-o parte cercelul mi se pare din ce în ce mai complex şi mai greu de abordat, şi că pe de alta parte inelul îmi oferă posibilităţi de exprimare pe care le ignorasem până atunci. Prin urmare am început să capăt o mare curiozitate şi o noua admiratie faţă de inel, curiozitate pe care am încercat să mi-o satisfac mai tarziu prin variate materializări ale ideilor mele, amânând tot mai mult momentul în care să lucrez cercei. În mod ironic, nu am lucrat până acum nicio pereche de cercei, iar cea mai mare parte a bijuteriilor mele este reprezentată de inele.
Ai participat la Autor 4. Ce impresie ţi-a făcut publicul român de bijuterie contemporană şi care sunt reacţiile pe care le-ai memorat ca feedback în urma acestui eveniment?
A fost prima dată când participam la un astfel de eveniment şi a reprezentat prima mea “apariţie publică” de fapt. Venisem la Autor tocmai pentru a “înregistra reacţii”, nu neapărat pentru a vinde. De altfel, cred că am avut cel mai mic număr de obiecte expuse, zece. Ştiam că pentru tipul de obiect pe care îl propun – mai mult conceptual, mai putin comercial – publicul nu este niciodată numeros, însă este esenţial. Am primit un feedback
cu mult peste asteptarile mele, atât în ce priveşte contactele stabilite, cât şi în ce priveşte reacţia imediată a celor în faţa cărora am expus. Premiul primit la final (n.red premiul pentru cel mai bun debut, oferit de partenerul evenimentului, Vichy) a venit ca o surpriză şi o încurajare foarte mare.
Momentan locuieşti şi lucrezi ca arhitect în afara ţării. Te-ai “lansa” ca bijutier şi la Bruxelles?
În Bruxelles, tot ce am lucrat vreodată s-a legat doar de arhitectură, deloc de bijuterie. M-am format şi am lucrat în domeniul bijuteriei contemporane doar aici, în România, şi pentru moment îmi este greu să mă gândesc la a avea propriul atelier acolo. De altfel, mă îndoiesc ca aş fi putut primi acolo, sau în orice alt loc din lume, susţinerea pe care am primit-o în atelierul în care mi-am facut ucenicia aici, în Bucureşti. Am o rezidenţă belgiană şi acolo sunt arhitect, însă mi-am petrecut mare parte din ultimele luni în ţară, lucrând bijuterie. Mi-ar plăcea să expun în Belgia, este o piaţă cu o foarte mare tradiţie în domeniul bijuteriei, atât clasice cât şi contemporane, şi pentru mine ar reprezenta o confirmare importantă. Deocamdată, portofoliul meu a fost selectat, alături de alţi 4 designeri români, pentru a lua parte timp de o lună la un proiect cultural al oraşului Bruges, Bruges Central.
Aş vrea sa discutăm un pic despre ucenicia unui bijutier. Cum ajungi să te ‘rotunjesti’ ca şi creator? Primeşti sfaturi de la profesorul tău şi apoi modelezi ca şi concluzie a asimilării informaţiilor primite?
Nu aş putea vorbi despre ucenicia unui bijutier, la modul general, ci doar despre ucenicia mea, pe care o consider un caz destul de atipic. M-am apropiat de bijuterie sub îndrumarea lui David Sandu, nu într-un atelier de bijuterie clasică. Eu aveam în spate o pregătire care m-a ajutat să asimilez mai uşor unele etape (cum ar fi desenul, proiectarea unei bijuterii, scara obiectului,). De la bun început am împărtăşit cu David un limbaj comun (estetic, formal, conceptual), iar el mi-a pus la dispoziţie toate informaţiile tehnice necesare fără să îşi impună în vreun fel ideile personale. Eu ştiam ce vreau să fac, el îmi arăta cum. Iar atunci când nu ştiam exact ce vreau să realizez ca piesă finită, puteam să port un dialog în care să primesc păreri foarte pertinente care pentru mine contau şi contează în continuare foarte mult. În timp, cred că în orice relaţie de tip profesor-ucenic are loc un transfer de informaţie şi la un nivel subconştient, dincolo de cel strict tehnic uşor identificabil. Apar asemănări ce rezultă tocmai din dialogul firesc purtat, însă aceasta poate fi o capcană şi o limită între o idee originală si pastişă. Ar trebui bine înţeleasă de oricine s-a aflat vreodată în ipostaza de ucenic.
Autor Angela Ciobanu
Cât contează să fii în armonie cu materia pe care o prelucrezi?
Armonia între materie şi cel care o prelucrează cred că are întotdeauna o punte clar reprezentată de ideile ce urmează să capete forme. Există situaţii în care fragilitatea, de exemplu, poate fi mult mai bine pusă în valoare de consistenţa metalului, decât de strălucirea delicata şi difuză a unei pietre preţioase.
Bijuteriile tale se încadrează într-un trend sau sunt doar o expresie artistică personală?
Bijuteriile pe care le lucrez reprezintă cel mai personal mod în care am avut ocazia să mă exprim până în acest moment, la nivel artistic. În mod cert nu le pot încadra într-un trend. Pot exista asemănări, din punct de vedere al limbajului utilizat, cu alţi designeri de bijuterie, însă mesajul transmis prin intermediul acestui limbaj este diferit.
Un designer vestimentar celebru (Marc Jacobs) spunea ca “Nu exista reguli. Nici macar in moda. Ba mai mult decat atat, toti creatorii stiu ca exista frumusete in imperfectiune.” Esti de acord? Creatorului de bijuterie nu ii este totusi necesara si o disciplina (atat pe masa de lucru cat si in procesul creator)?
Un poet (Nichita Stănescu) spunea că după ce “se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor :/ -Ce cub perfect ar fi fost acesta/ De n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”. Apreciez perfecţiunea cubului, dar mai ales modul în care aceasta este pus în valoare de colţul sfărâmat. Conceptul de frumuseţe variază în timp şi spaţiu, în funcţie de cutume, de determinări sociale sau spirituale, însă întotdeauna “Frumuseţea” este percepută de, şi raportată la corpul uman – asimetric şi imperfect. Aşa încât cred că frumuseţea este în sine imperfectă.
Despre domeniul “fashion” şi despre regulile la care face Marc Jacobs referire nu cred că pot emite o părere pertinentă, deoarece îmi este greu să încadrez ceea ce lucrez eu în acest domeniu. Deşi bijuteria este de cele mai multe ori percepută ca un accesoriu al unei ţinute vestimentare, eu o consider o piesă de sine stătătoare, purtătoare a unui discurs propriu. Din punctul în care eu mă situez, văd moda ca pe un domeniu care funcţionează, cel puţin între anumite limite, după reguli bine stabilite: se  trasează tendinţe de la un sezon la altul, se alcătuiesc colecţii în funcţie de anotimpuri, se organizează calendare de evenimente. Obiectele pe care eu le imaginez nu se subordonează cu nimic unor astfel de reguli, ci unui concept, însă cred că şi acest tip de subordonare implică de fapt o “regulă”. Şi în mod cert materializarea unei bijuterii presupune o disciplină, atât în gândire cât şi pe masa de lucru. Dincolo de aceste reguli necesare, cred că imaginaţia celui care creează – o piesă vestimentară, o bijuterie, sau orice alt tip de obiect – abandonează orice regulă, sau ca cel puţin îşi combină propriile reguli după un algoritm cu un numar infinit de posibilităţi. Iar dacă la acest lucru se referea Marc Jacobs, atunci sunt cu siguranţă de acord.
Pe cine admiri in meseria de bijutier (şi mai ales de ce)?
Îmi admir îndrumătorii pe care i-am avut în atelierul în care m-am format, pentru că acolo am văzut lucrurile concepute într-un anumit mod care au făcut ca pentru mine firescul în această meserie să presupună un  respect foarte mare faţă de fiecare obiect în parte.
Există cu adevărat un public român pentru bijuterie contemporană? Cum ar putea fi abordat, educat, modelat? Dar piaţă de desfacere pentru bijuterie contemporană? Ar trebui să funcţioneze sub formă de comandă de atelier sau sunt spaţii punctuale unde s-ar potrivi şi piesele designerilor?
Cu siguranţă există un public român interesat de bijuteria contemporană. Nu este un public extins însă, iar acest lucru plasează bijuteria contemporană într-o zonă exclusivistă ca nivel de adresare. Vorbim despre un public român larg căruia pentru o perioadă foarte îndelungată i-au fost refuzate reperele estetice în multe privinţe. În ciuda amplorii pe care a luat-o bijuteria contemporană în ultimii ani, marea parte a publicului român face referire, în mod subconştient, la nişte repere din trecut, bine sedimentate, care tind să îi distorsioneze percepţia. Puţini pot diferenţia un obiect unicat, care dialoghează într-un anumit mod  cu purtătorul lui, de o bijuterie de serie. Noţiunea de a acorda esteticului un preţ, în sensul denotativ al cuvântului, este foarte abstractă majorităţii. Se acordă o valoare brandului, materialului, poate execuţiei, nu şi esteticului sau originalităţii. Spaţiile de expunere dedicate acestui tip de obiect lipsesc, cu excepţia interesului arătat în ultima perioadă de câteva concept stores care au introdus în portofoliul lor şi piese de bijuterie de autor. Nu există pe piaţa românească publicaţii de specialitate iar designerii români sunt foarte rar promovaţi prin intermediul unor evenimente culturale care să implice un patronaj instituţional, prin urmare publicului nici nu i se pun la dispoziţie mijloacele prin care să se poata modela.
Piaţa de desfacere poate funcţiona bine sub forma comenzii de atelier, însă acest lucru menţine bijuteria contemporană în zona inaccesibilă publicului larg, în primul rând din punct de vedere formal, şi apoi valoric. O variantă foarte simplă ar fi prezenţa bijuteriei de autor în spaţii dedicate din interiorul muzeelor de artă. În sensul acesta exemplele din exterior sunt variate şi cu rezultate foarte pozitive.
Interviu de Bogdana Simina Voican