fbpx

Mihaela Tarhuna

Mihaela Tarhuna

Mihaela Tarhuna 594 594 Dautor


1.  Ce poate deveni bijuterie?
Povestea podoabei este un real labirint în care bijuteria este o parte misterioasă care dialoghează – în bună măsură, studiat, conflictual – cu restul compoziţiei care face personaj. Ceea ce e incitant este ca vrem poveste şi că vrem personaje… şi nu ştiu în ce mod anume dar asta ne apropie… şi de omul cavernelor. Este o mare diversitate de materiale, forme, scenarii, „conflicte” care aruncă în realitatea încărcată de poveşti multe personaje. Iar poveştile se repetă în alte forme.

2.    Ce obiecte, fiinţe, etc. existente acum în jurul tău le-ai transforma în bijuterii?
Obiectele care mă atrag sunt, printr-o extensie indirectă, sticlele… nu cele frumoase, ori colorate, ci acelea pe care le desenam la atelier, sticla de lapte, de exemplu, acum înlocuite total cu plasticul. Am o nostalgie în privinţa greutăţii ei, deasemenea.
Fiinţe, dacă mă întrebi, păsările longevive. Am observat că acestea, cele longevive, au nişte forme mai puţin… inocente, proporţii şi forme abrupte, mişcări nu elegante, mai degrabă lipsite de culoare, iar glasul… ne-melodios, adică o suită de nu la adresa frumuseţii. Poate că aceste non-calităţi dau credibilitate în contextul acesta excesiv „aranjat”, impresionează prin libertatea faţă de regulă.

3.    Bijuteriile au nevoie de lumina de zi sau de seară?
Bijuteria are nevoie de lumină în poveştile privitorilor, nu în povestea purtătorului. Personajul care a ales bijuteria pe care o va purta şi-a început povestea înainte de a o lua din casetă. În interiorul minţii lumina funcţioneaza diferit. Dealtfel există actori care „vorbesc” cu spatele, sau stând pur şi simplu. Magia e declanşată de povestea interioară mai mult decât de efectele scenei.

4.    Cine aţi vrea să vă poarte bijuteriile?
Mai ales persoanele la care nu mă aştept.

5.    Care e cea mai frumoasă bijuterie pe care aţi văzut-o vreodată?
Probabil că cele mai impresionante bijuterii sunt însemnele regale, coroanele şi bijuteriile propriuzise, dar şi celelalte obiecte regale de ritual, cum sunt mănuşile în care sunt ţesute pietre preţioase, obiecte folosite mai ales la încoronare, apoi păstrate în trezorerii. Nu ştiu dacă pot vorbi despre frumuseţe, dar mai degrabă despre putere care dă frumuseţe, pentru că bijuteria este mai ales semn al unei puteri. Misterul puterii dă frumuseţe, dincolo de manopera care face ca o coroană, de exemplu, să fie încărcată de detalii şi amplă ori nu, cum este coroana bătută în pietre a lui Carol cel Mare, din aur masiv, în care pietre preţioase neşlefuite şi mari impresionează altfel decât o coroană delicat prelucrată din aur, o împletitură impresionantă de frunze de stejar, cum este, ca exemplu,  cea descoperită în capitala Macedoniei lui Filip al II-lea, la Vergina.

Mihaela Tarhuna