Între carne și cod, între amintire și ecran, bijuteria devine mărturie.
În acest interviu, artista din spatele colecției Intimate Touch ne invită într-un univers în care obiectele nu decorează, ci diagnostică. Vorbim despre o brățară de jad pierdută, degete remodelate de gesturi digitale și bijuterii ca forme de rezistență tăcută. Este o conversație despre memorie tactilă, cercetare ca ritual și puterea unei forme care atinge înainte să fie văzută.
Care este prima ta amintire legată de bijuterii?
Cea mai veche amintire a mea este tactilă, nu vizuală. La cinci ani, atingeam cu degetele brățara de jad a bunicii mele în timp ce ea dormea. Era rece, grea și gravată cu dragoni mici care își mușcau propriile cozi – un simbol al timpului ciclic, spunea ea. Când a murit, brățara a dispărut, probabil vândută într-o criză familială. Dar absența acelui obiect m-a bântuit mai mult decât prezența lui. Am învățat devreme că bijuteria nu e doar un ornament; este un recipient pentru povești, o moștenire a pierderii și rezilienței. Acea dualitate – frumusețea legată de povară – încă pulsează în munca mea.
Cea mai recentă colecție a ta, Intimate Touch, explorează impactul tehnologiei asupra corpului. Ce a declanșat această fascinație pentru modul în care dispozitivele inteligente modelează experiența fizică?
Obsesia se naște din ritualuri banale. În timpul lockdown-urilor, am observat că degetele îmi zvâcneau chiar și fără telefon – vibrații fantomă, o memorie musculară a scroll-ului. Mâinile noastre au devenit prelungiri protetice ale ecranelor, remodelate de gesturi repetitive: degetele mari încovoiate, încheieturile îndoite ca semne de întrebare. Am început să îmi desenez mâinile, cartografiind calusuri și cute cauzate de dispozitive. Acestea nu erau defecte, ci straturi arheologice – dovezi despre cum tehnologia colonizează carnea. Intimate Touchnu este anti-tehnologie; este un monument al coexistenței negociate. Fiecare piesă îngheață un moment în care corpul cedează sau rezistă ocupației digitale.
Îți descrii piesele ca fiind „simboluri ale ocupației și supravegherii”, mai degrabă decât obiecte funcționale. Cum vezi evoluția bijuteriei în era digitală – ar trebui să mai servească esteticii, funcției decorative, sau poate exista exclusiv ca o declarație?
Bijuteria a fost întotdeauna politică. O coroană nu e doar aur – e autoritate. O verighetă nu e doar metal – e un contract. În era digitală, ornamentul devine dată. Gândește-te la ceasurile inteligente care monitorizează pulsul sau la filtrele AR care sculptează fețe virtuale. Munca mea întreabă: poate bijuteria să își revendice agenția? Piesele din Intimate Touchsunt colivii și colaboratori. Ele “împodobesc” prin imobilizarea degetelor, imitând modul în care aplicațiile ne fragmentează atenția. Estetica, aici, nu este decorativă, ci diagnostică. Da, bijuteria poate fi o declarație – dar o declarație nu este niciodată neutră. Este o oglindă ridicată în fața puterii. Mâinile noastre dependente de ecrane sunt legate de mișcări și gânduri.
În filozofia ta creativă, menționezi că „cauți” mai degrabă decât „găsești”. Cum influențează această idee modul în care abordezi realizarea bijuteriilor?
Îmi privesc procesul ca pe grădinărit – pregătești solul, plantezi semințele, dar nu controlezi vremea. Pentru mine, „căutarea” înseamnă interogarea familiarului. Când am început seria Holding Gesture, trimiteam modele din ceară prin poștă colaboratorului meu din Marea Britanie. Ceara se înmuia în timpul transportului, deformată de căldura verii, și ajungea cu adâncituri pe care nu le plănuisem. Aceste „defecte” au devenit limbajul piesei. Controlul este o iluzie. Pentru mine, a căuta înseamnă a rămâne deschis accidentelor. Îmbrățișez accidentele, precum felul în care reflexia unui ecran de smartphone distorsionează umbrele pe piele; iau procesul ca pe un dialog între intenție și eroziune. A „găsi” ar însemna încheiere. Dar așa lucrarea mea rămâne nerezolvată, ca o rană care refuză să se vindece. Nu schițez designuri finale de la început, pornesc de la o întrebare, apoi las materialul și contextul să mă ghideze. E haotic, dar acolo locuiește adevărul.
Colecția este profund personală, dar rezonează universal, mai ales în cultura dominată de ecrane de azi. Cum speri că purtătorii vor interacționa cu piesele tale? Le vezi ca obiecte provocatoare sau reflexive?
Sunt provocatori tăcuți. Când cineva poartă Intimate Touch, „ghearele” metalice le strâng degetele – un disconfort care reflectă cum dispozitivele ne încleștează psihicul. Dar nu e ceva didactic. Piesele întreabă: ce-și amintește corpul tău? Vreau ca purtătorii să oscileze între înstrăinare și recunoaștere. Confruntarea fără reflecție este doar zgomot. Aceste obiecte sunt menite să persiste, precum imaginea reziduală a unui ecran. S-ar putea să urăști cum se simt, dar acea fricțiune este esențială. Nu e vorba de răspunsuri; e vorba de a observa întrebările gravate în piele.
Îți echilibrezi practica artistică între cercetare și design. Cum influențează procesul tău de cercetare piesele fizice pe care le creezi?
Cercetarea este ancora mea. Studioul meu e un laborator al contradicțiilor. Disec armuri istorice – cum protejează, dar și restricționează – apoi le juxtapunez cu date de captură de mișcare ale dansatorilor de pe TikTok. Cercetarea e busola mea, dar intuiția e harta.
Pentru Holding Gesture, am studiat bijuterii de doliu victoriene, unde părul decedatului era țesut în medalioane. Acea încurcătură literală dintre corp și obiect m-a inspirat să torn metal în forme care imită crampele cauzate de timpul petrecut pe ecrane. Fiecare piesă e un hibrid: parte arhivă, parte profeție.
Pentru Intimate Touch, am petrecut săptămâni studiind accidentele la mâini ale muncitorilor din fabrici în timpul Revoluției Industriale – cum mașinile le-au remodelat corpurile. Apoi am comparat cu „accidentele digitale” de azi, ca artrita degetului mare cauzată de scroll. O fotografie veche arăta palma unui fierar, calusată în striații, aproape ca niște hărți topografice. Am replicat acea textură în ceară, apoi am turnat-o într-un inel de argint care imită tensiunea din degete cauzată de smartphone. Inelul nu este doar metal; este o punte între munca trecutului și cea prezentă. Dar cercetarea nu înseamnă doar cărți – înseamnă și să îți privești propriile mâini după opt ore de Zoom, observând cum degetul mic se adâncește de la prinderea telefonului. Așa devine o simplă observație un obiect din argint în piesa finală. Fiecare curbă pe care o sculptez e o notă de subsol la experiența trăită a cuiva.
Dincolo de practica ta artistică, ai co-fondat Jinaxy, un magazin de bijuterii în China. Cum se aliniază această inițiativă cu viziunea ta creativă și ce impact speri să ai asupra peisajului bijuteriei din China?
Jinaxy a fost o idee născută într-o discuție cu prietena mea, designerul de bijuterii Ruizhen Quan. Este o platformă online pentru publicul larg, dedicată promovării bijuteriei contemporane valoroase. Selectăm cu grijă lucrări care provoacă dualismul – lucrări care întreabă: ce este prețios? Odată am acceptat o comandă caritabilă din partea comunității: un inel cu un cod QR încastrat, care ducea la povestea purtătorului. Sper ca Jinaxy să devină o platformă publică în care măiestria nu rămâne în nostalgie, ci evoluează prin dialog.
Privind spre viitor, ce teme sau idei te entuziasmează să explorezi în continuare în munca ta? Există materiale sau tehnici noi cu care vrei să experimentezi?
Vreau să explorez mai multe forme ale corpului în mișcare, iar recent am început să experimentez cu imprimarea 3D a bioplasticelor și combinarea acestora cu bioreșeuri găsite pentru a crea lucrări noi. Lucrez și cu artiști AI pentru a crea gesturi „intangibile”. Dar inovația materială este un instrument auxiliar – miezul va rămâne același: felul în care jelim, iubim și ne împotrivim într-o lume în care corpul este pe jumătate fizic, pe jumătate pixelat.
Unde te vezi peste doi ani?
Peste doi ani, sper să mă aflu la o răscruce, de unde să pot privi creația de la o distanță mai mare. Sper să păstrez acea senzație de necunoscut în fața propriei lucrări și să răstorn dialogul din interiorul ei dintr-o perspectivă mai intensă. Imaginează-ți cum iei o torță de lipit și topești o gheară de argint completă, transformând-o din nou în ceva brut. Asta e energia pe care o caut: să păstrez relația mea cu munca într-o stare de înstrăinare, aproape adversarială, pentru ca ea să nu se așeze niciodată în dogmă.