Continuând tradiția edițiilor precedente, Autor va prezenta Focus Designer, secțiunea specială în care un designer are ocazia de a se prezenta într-un format extins pe 16 și 17 noiembrie, la Sala Dalles. De data aceasta, în lumina reflectoarelor se află Roxana Davidescu – cunoscută deja în mediul Autor pentru felul în care determină obiectele să se reîncarneze ca bijuterii, deschizând noi teritorii prin alăturările cele mai diverse si surprinzatoare: “bucăți de lume strălucitoare odată, site, fluiere, solnițe, sticle de parfum, dopuri de plută, corali, perle, pietre de la 2 Mai, butoni desperecheați, scrumiere, zurgălăi, chei. Cum bine spune chiar Autoarea, “pentru unele dintre ele e nevoie de curaj, de umor și de o anumita atitudine”.
1. De unde vine bijuteria și de ce vine?
Dacă vorbim despre bijuterie de autor – atunci bijuteria vine din mintea mea.
Purtăm de obicei simboluri, care ne fac să ne simțim parte dintr-o comunitate, sau dintr-o etnie, dacă ne gândim la podoabe de port tradițional sau la triburi. Podoabele conțin un fel de paradox opac-transparent despre noi, ne apără, ca un scut, și ne poartă noroc, dar ne și dezvăluie: gusturi, preferințe, obsesii.
Rostesc în tăcere povești despre un chip – alcătuit pe îndelete, în timp, agonisit și rafinat în călătorii, în intâlniri care au lăsat urme frumoase sau triste, din care femeile ies de obicei mai ințelepte, dar și mai nesăbuite, în egală măsură.
Podoabele vorbesc despre cea care le poarta, și o învăluie în aur solar sau în argint lunar, după cum îi e starea. Sunt un fel de abur de deasupra ființelor. Oricât am ține la ele, nu le putem purta chiar oriunde, chiar oricând.
Podoabele sunt un fel de mesaj vizual pe care îl dăm lumii din afară despre lumea dinăuntru: Așa sunt eu!
Dacă place, atunci “vreau și eu așa, dar altfel” – fiindcă fiecare dintre noi vrea să fie altfel. E o zonă în care până și seria mică este prea numeroasă. Mie, slavă Domnului!, nici dacă vreau, nu reușesc decât foarte greu o serie mică. De obicei spun „nu” de la bun început. Ah, că unele dintre șiraguri au un aer de familie, cum seamănă două verișoare primare, pentru asta chiar mă straduiesc – asta le dă marca, și e important.
2. Procesul e un intermediar sau un aspect al bijuteriei?
Dacă prin proces înțeleg meșteșug și idee în egală măsură, atunci da. Simplul gest de a aduce împreună fragmente sau pietre stârnește uneori râsul, sau mirarea, mai e și frumusețea pură a vreunei bucăți, deci te face să treci prin toate stările. E important să lucrezi obiectele, mă refer aici la bijuteriile propriu-zise, nu la șiraguri – cu oamenii cu care rezonezi bine, care intră în jocul ăsta curajos și caraghios uneori.
3. Există sau nu un nivel spiritual în crearea bijuteriei?
Spiritual – în măsura în care podoabele sunt făcute din aluzii, mai mult sau mai puțin subtile, depinde cât de groasă vrei să fie această tușă, despre mode culturale, despre curente artistice. Bijuteria a mers în pas cu timpul, cu tehnologiile epocii. Când spun asta, imi vin în minte bijuteriile etrusce, și atunci se năruie toată construcția. Rămâne puterea lor de seducție, care a învins seren toate invențiile tehnicii. Mă gândesc atunci că bijuteria adevărată e cea care învinge timpul și nu ține cont de modă, ci de frumusețe. Și dacă tot vorbim de puteri, atunci când pun alături două bucăți aparent fără vreo legătură una cu alta, înseamnă că undeva în moleculele lor, sau în mintea mea au simțit o putere de atracție irezistibilă și gata.
4. Cum te schimbă activitatea de a crea bijuterie? Există sacrificii fizice, mentale, emoționale?
Eu aș tăia sacrificii, fiindcă de când am început să cred și să spun cu voce tare că eu fac bijuterie – mintea mea aleargă toată ziua și toată noaptea printre obiectele, pe care nu le colecționez programatic, dar care vin ele spre mine, mă trag de mânecă, mă trezesc din somn și îmi strigă: Eu, eu, Mâine! sau mai bine acum! Ca niște copii răzgâiați, dar irezistibili.
Revin la sacrificii: fizice, mentale, emoționale. Cred că ați omis cu bună știință: sacrificii financiare. E un sport mai scump, care își face încet loc în mentalul feminin.
5. Ce simți când ai încheiat un act creativ?
Nu mă atașez și nu fac obsesii. Le las să plutească frumos prin lume. Adevăratele povești de dragoste cer timp, să crească și pe urmă să fie.
Mă gândesc la clientela mea, și nimic nu mă bucură mai mult, decât atunci când vezi chipurile doamnelor, lovite ca de-o vrajă de câte-o piesă din colecția mea. Aici e dragoste la prima vedere.
Așadar bijuteria e făcută din timp așezat și harnic, dar și din secunde când te lovește o aripă de înger, un gând, inspirat de ceva ce aparent nu are nici cea mai mică legătură cu obiectul propriu-zis.
Adică nu mă așez la masa din atelier și îmi spun: “Roxana, astăzi facem un inel, dintr-o pipă, sau un colan scump dintr-o zăbală și două linguri”. Cam așa.