HET GETEKENDE LICHAAM – Corpul marcat
Clarisse Bruynbroeck
Sora mea slăbește. O văd deteriorându-se. O vede și restul familiei. Suntem pradă emoțiilor negative. Cum să mă împac cu gândul ăsta? Și cum să exprim ce simt? Să spun? Să scriu? Să desenez?
Primul meu limbaj e bijuteria.
Ca să-mi opresc haosul din minte, mă ajută să țin un jurnal. Îmi descriu și-mi analizez emoțiile ca să accesez un nivel și mai adânc.
De mult timp mă fascinează corpul, construcția lui și limbajul trupului. Faptul că una dintre surorile mele e anorexică nu face decât să amplifice sentimental. Corpul i se schimbă – nu numai fizic, dar și emotional. Până de curând, nu observasem latura emoțională a trupului.
Sora mea se ofilește. Până și structura corpului ei a devenit vizibilă. Tot ce pot să fac e să folosesc experiența în munca mea.
Traduc schimbările astea fizice în obiecte ce vorbesc despre o transformare concretă sau despre o manifestare a înstrăinării; o oglindă convexă, o haină tăiată, o coloană vertebrală din fier… Obiecte care exprimă trecerea de la corpul cunoscut la tulburare, straniu, boală.
Simt și eu efectele bolii. Câteodată, nu pot să-mi controlez emoțiile. Le simt fizic. E felul corpului meu de a-și manifesta disperarea, deznădejdea, neputința. Mă simt neputincioasă față de sora mea. Vreau s-o ajut, dar nu mă lasă. Nu mai am opțiuni. Exprim asta construind posturi rigide, nemișcate. Apatice, neajutorate.
Așa a apărut o serie de autoportrete. Sunt amintiri concrete al spațiului emotional. Rămășițele astea marchează finalul primului meu an de masterat.
În al doilea an, m-am concentrate pe mâini. În continuare, vreau să ajut și să protejez, dar sunt refuzată. Asta lasă un gol în mine – unul pe care vreau să-l externalizez. Mâini care vor să dea. Degeaba. Mâini care nu ajung destul de departe. Mâini care, slavă cerului, pot să aducă puțină mângâiere – chiar dacă numai mie. Cearcănele îmi dau oboseala de gol.
Toate emoțiile astea îmi lasă semne pe corp. Corpul mi-e marcat. A devenit un desen. Desenez pe corp. Vreau să trasez urmele emoțiilor pe corp. În același timp, vreau să le șterg.
Emoțiile sunt pe masă. E o atmosferă intima, urmată de o tăcere dureroasă. Tot ce rămâne e limbajul trupului.
clarissebruynbroeck.com/